Documente secrete despre cum urmăreau rușii și ungurii ocuparea României. Ce a făcut Nicolae Ceaușescu pentru apărarea țării?

Documente secrete despre cum urmăreau rușii și ungurii ocuparea României. Ce a făcut Nicolae Ceaușescu pentru apărarea țării?

3145
Comentariile sunt închise pentru Documente secrete despre cum urmăreau rușii și ungurii ocuparea României. Ce a făcut Nicolae Ceaușescu pentru apărarea țării?

Se pregătea ocuparea României. La granițe statului român erau masate trupe ale  URSS, Ungariei si Bulgariei in 1968.  Larry Watts prezintă Documentele via Ziaristi Online

După o constatare explicita că nu exista nici o posibilă justificare pentru invadarea militară a unui stat socialist şi că, printr-o astfel de acţiune, URSS şi aliaţii săi „încălcau flagrant independenţa şi integritatea altui stat”, constituindu-se într-o „gravă ameninţare la adresa păcii în Europa” şi a „socialismului mondial”, Ceauşescu a făcut următoarea declaraţie:

„S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul unei contrarevoluţii. Probabil că mâine cineva va afirma că această întrunire are tendinţe contrarevoluţionare. Dacă se va întâmpla aşa, avertizăm pe oricine că poporul român nu va permite niciodată, nici unei forţe străine, să ne ocupe ţara…. începând de astăzi, am hotărât să înfiinţăm gărzile patriotice armate, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali a căror menire este aceea de a apăra independenţa patriei noastre socialiste.”

Agenții străini sovietici răspândeau în România zvonuri şi informaţii care negau hotărârea României de a rezista şi, în schimb, insistând că Ceauşescu „s-a lăsat dus de val” şi a devenit „iraţional” în luările sale de poziţie. Spionii americani raportau  că după ce îşi exprimase „totala solidaritate cu poporul cehoslovac şi cu partidul comunist cehoslovac” şi a declarat limpede că „nimic nu poate justifica intervenţia armată” şi „violarea flagrantă a suveranităţii naţionale”, „Ceauşescu a apelat la populaţie să fie calmă dar fermă şi vigilentă şi gata să apere în orice moment patria socialistă, România”, după care a anunţat înfiinţarea „Gărzilor patriotice.” ….

Ion Gheorghe Maurer, care nu participase la şedinţa Comitetului Executiva al PCR, a spus că:

„O asemenea atitudine violentă era pur şi simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum nu avea nici o şansă de succes! … Prin ceea ce a făcut Ceauşescu a creat doar un risc  enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar  în nişte termeni mult mai diplomatici şi raţionali.” El, însă, a urmat ordinele președintelui.

Participanţii la invazie erau enervați din cauza faptului că, în loc să fie copleşit de demonstraţia forţei lor militare, regimul de la Bucureşti condamna public acţiunea, atât în presa română, cât şi în forumurile internaţionale. La plenara comună a Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (PSMU) şi a guvernului ungar din 23 august, reacţia partidului a instituit ceea ce va reprezenta elementul central al unei campanii de dezinformare pe termen lung:

„Comitetul Central al Partidului Comunist Român a publicat o declaraţie prin care condamnă această acţiune. La Bucureşti, în faţa a peste 80.000 de oameni, Ceauşescu a protestat vehement şi pe un ton isteric. El a anunţat înfiinţarea armatei unite a muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, care va apăra patria şi socialismul. În această privinţă, ne întrebăm: să le apere de ce?”

Stasi-ul est-german anunța că regimul de la Bucureşti „a înfiinţat imediat aşa-numitele miliţii, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali, constituite în mod clar sub forma unor trupe de luptă, cu scopul evident de a se opune oricăror măsuri întreprinse de ţările socialiste .”

Este important de știut faptul că regimul de la Bucureşti a discutat, în primul rând cu reprezentați de seamă din Republica Populară Chineză, singura putere căreia guvernul român i-a cerut în mod direct sprijinul:

„În seara zilei de 21 august 1968 ­– menţiona un fost ambasador chinez – Bodnăraş i-a solicitat însărcinatului cu afaceri chinez o întrevedere urgentă, în cadrul căreia ne-a informat că trupele sovietice invadaseră Cehoslovacia şi că România se afla în faţa unei forţe sovietice enorme. Românii credeau că un război era iminent şi erau hotărâţi să reziste până la sfârşit. Astfel că ei doreau să ştie dacă se pot baza pe sprijinul guvernului chinez sau nu.

Ambasadorul României la Beijing a continuat discuţiile mai detaliate privitoare la „sprijinul chinez”, cu premierul Zhou Enlai, iar conducerea chineză a acceptat să acorde sprijin României, sprijin pe care românii îl considerau vital pentru o „viitoare poziţie a României faţă de evenimentele din Cehoslovacia şi relaţiile cu Uniunea Sovietică.”

Curând, guvernul de la Bucureşti  a simţit nevoia unui sprijin şi mai direct, întrucât trupele sovietice, bulgare şi ungare începeau să se concentreze şi se pregăteau ostentativ pentru acţiuni ofensive, la graniţele României. Moscova controla mai mult de patru cincimi din frontiera de 3.150 km a României, fie direct – frontiera sovieto-română de 1.330 km şi coasta Mării Negre de 193 km controlată de sovietici, fie indirect – prin forţele militare subordonate Moscovei din Ungaria si Bulgaria, la graniţa comuna cu România de 1.079 km.

Imediat după parada din 23 august, Bodnăraş l-a contactat pe ambasadorul chinez la Bucureşti, solicitând o declaraţie publică privind sprijinul guvernului chinez, cu scopul de a domoli presiunile militare tot mai mari ale sovieticilor. În acelaşi scop, ambasadorul român la Bejing i-a solicitat urgent lui Zhou Enlai o întrevedere. Deşi vicepreşedintele Congresului Poporul Chinez urma să participe la celebrarea zilei naţionale a României, organizată la ambasada română din Beijing, Mao a decis să îl trimită pe Zhou. Potrivit unui diplomat chinez care a activat în regiune:

„După consultări cu preşedintele Mao, premierul Zhou Enlai a decis să participe la recepţia organizată de ambasada română cu ocazia zilei naţionale a României. La recepţie, Zhou a condamnat Uniunea Sovietică şi a exprimat ferm sprijinul Chinei pentru lupta dreaptă a poporului cehoslovac. Totodată, el a subliniat faptul că România se confruntă cu pericolul unei intervenţii şi agresiuni străine şi că poporul chinez este ferm hotărât să sprijine lupta dreaptă a poporului român . ”

            La şedinţa Comitetului Executiv din 21 august, câţiva participanţi au cerut insistent iniţierea unui contact cu Belgradul, în scopul coordonării reacţiei lor la potenţiala ameninţare militară sovietică. Deşi era ezitant, Ceauşescu a fost de acord. Aceste ezitări erau dublu motivate. Întrucât guvernul român a negat public „rolul de lider” şi autoritatea supra-naţională a URSS, Belgradul a perceput această acţiune ca fiind cea a unui concurent egal în ceea ce priveşte relaţiile cu lumea nealiniata si, in special, cu SUA, pe care guvernul iugoslav le considera ca fiind cruciale pentru propria sa politică independentă .

În iulie 1964, Comitetul Executiv Federal al lui Tito a constatat că „SUA începea să dezvolte contacte intensive cu ţările din estul Europei”

Lui Tito i s-a amintit că relaţiile Belgradului cu URSS erau „în principal, relaţii de dependenţă” şi nu se refereau la „sinceritatea comună în efortul de construire a socialismului”, ci la „forţa poziţiei internaţionale” a Iugoslaviei. De aceea, era absolut necesar ca Belgradul să-şi menţină „avantajul” în relaţiile cu Washingtonul, „mai ales” într-o perioadă în care alte state socialiste „iniţiau eforturi deloc discrete pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu SUA”. Altfel spus, în pofida sentimentelor prieteneşti ale Iugoslaviei faţă de România, România era mai mult o ţară problemă, decât un partener.

Riscul ca România să ia locul Iugoslaviei, de partener privilegiat al Washingtonului era real. Iată ce se menţiona într-un raport pentru Directorul CIA elaborat cu câteva săptămâni înainte:

„Dată fiind intensificarea relaţiilor România-SUA, înrăutăţirea relaţiilor româno-sovietice şi renaşterea cu vigoare a naţionalismului românesc, sprijinit  de guvern,  Statele Unite trebuie să fie precaute pentru a se evita cazul în care iniţiativele americane şi răspunsul Bucureştiului vor depăşi limitele tolerate de blocul sovietic. …Problema în privinţa relaţiilor SUA-Iugoslavia nu este cea de construire a punţilor de comunicare, ci de a le reface pe cele subminate de Congresul SUA, în ultimii patru ani, ca reacţie la neutralitatea pro-sovietică a Belgradului.”

La rândul său, Ceauşescu manifesta reticenţă faţă de ţara vecină, de altfel, prietenă, datorită faptului că Iugoslavia avea un cu totul alt tip de relaţie cu Moscova. Moştenirea comună slavă şi o istorie bogată în ceea ce priveşte sprijinul masiv acordat de Rusia împotriva Otomanilor au influenţat relaţiile Moscova – Belgrad, uneori în mod deschis, alteori în mod subtil.  Tito se temea cu adevărat de Moscova, mai ales în urma experienţelor din 1948-1951. În acelaşi timp, el simţea că are o legătură adevărată cu ruşii, ceea ce contrabalansa sentimentul de frică. Fără să aibă astfel de legături etnice sau istorice, românii aveau mai multe motive să se teamă de Moscova.

În mod paradoxal, în chestiuni de securitate şi politică externă, Iugoslavia independentă a lui Tito era mult mai apropiată de URSS, decât România. Aşa cum remarca CIA, după decesul lui Stalin, Tito se alinia cu Moscova împotriva Washingtonului referitor la „aproape orice problemă de politică externă”. De asemenea, Departamentul de Stat se plângea de „atitudinea tot mai ostilă a Belgradului” faţă de Washington referitor la „aproape orice problemă internaţională care implica interesele naţionale ale SUA”. În chestiuni de importanţă vitală pentru Moscova şi Washington, cum erau relaţiile cu China, războiul din Vietnam, Orientul Mijlociu, Tito era de partea URSS, în timp ce Ceauşescu era de partea Statelor Unite.

Un paradox şi mai mare este faptul că legăturile Iugoslaviei cu Moscova în domeniul cooperării militare erau mult mai strânse, deşi, formal, România era aliatul militar al URSS, iar Iugoslavia nu. În 1962, la mai puţin de un an de când Romania pusese capăt practicii de a trimite ofiţeri români la Moscova pentru stagii de instruire pe probleme militare şi de securitate, Iugoslavia a început să-şi trimită ofiţerii la instruire în URSS.

În 1965, Belgradul nu achiziţiona şi nici nu primea arme de la guvernul american – o schimbare radicală faţă de situaţia existentă în urmă cu un deceniu – în timp ce Moscova devenise singurul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei.

Între timp, Bucureştiul îşi lansa propria industrie de armament şi îşi diversifica sursele de aprovizionare, cu scopul de a-şi reduce dependenţa de URSS (şi, curând, va solicita arme de la SUA).

MAAG, grupul de asistenţă militară al SUA, a avut o influenţă predominantă la Belgrad în perioada rupturii dintre Tito şi Stalin. Acum, serviciile de informaţii americane raportau o înmulţire a misiunilor de pregătire ale sovieticilor, în timp ce România a refuzat categoric instruirea sovieticilor pe teritoriul său (sau în altă parte).

Astfel, în timp ce Bucureştiul nu a permis aliatului său sovietic să utilizeze facilităţile portuare de la Marea Neagră (ceea ce nu era o pierdere prea mare, dat fiind că sovieticii aveau facilităţi în vecinătate), Belgradul a acordat, în mod generos, navelor sovietice drepturi şi servicii portuare.

După ce i-a declarat lui Kennedy în 1963 că România nu se va alătura URSS în nici un război provocat de aceasta şi după ce a fost lăsată în afara planurilor de război ale Tratatului de la Varşovia în 1965, este limpede că guvernul de la Bucureşti considera URSS ca pe un agresor periculos.

Spre mijlocul anilor 70, într-un discurs adresat ofiţerilor cehoslovaci, Tito a făcut următoarele afirmaţii:

Noi nu suntem membri oficiali ai Tratatului de la Varşovia. Însă, atunci când cauza socialismului, comunismului şi a clasei muncitoare va fi în pericol, vom şti ce atitudine să luăm. Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.

După cum explica Emil Bodnăraş, ambasadorului american la Bucureşti, în aceeaşi perioadă:

…România s-a gândit să se retragă din Pactul de la Varşovia, la fel cum făcuseră şi albanezii în 1968, dar a ajuns la concluzia că era mai bine să rămână la consiliile Pactului unde, deşi nu avea nici o influenţă în conducerea problemelor militare, putea măcar să pună întrebări şi să se menţină informată.

Citește mai mult la: http://www.stiri-extreme.ro/?p=12296#

Facebook Comments